Rădăcina Răului în Justiție

Am acumulat o anumită experiență directă – datorită practicii de zi cu zi ca avocat – datorită poveștilor de viață pe care le cunosc, a cazurilor și situațiilor de care m-am lovit sau de care am auzit în cariera mea de 10 ani ca avocat, care îmi permit să afirm câteva adevăruri dureroase despre sistemul judiciar românesc, fără exagerări și fără teama de a greși.

Sunt lucruri general cunoscute, dar care, privite cu atenție, de un cunoscător al sistemului judiciar românesc, dezvăluie rădăcina relelor acestui sistem.

În primul rând, cititorul trebuie informat cu privire la componentele sistemului judiciar, ce alcătuiesc acel ”lanț al slăbiciunilor” ce face ca justiția în România să fie acel tărâm corupt al tuturor posibilităților.

Mai întâi, să facem cunoștință cu ”sistemul”. Două categorii de oameni ”fac legea” (la figurat) în România. Judecătorii și procurorii. Ei formează ceea ce în termeni grațioși, se numește ”corpul magistraților”.

Judecătorii sunt cei ce judecă pricinile, de orice natură (civilă, penală, administrativă, comercială), cu alte cuvinte brațul Statului, frumos întruchipat de acea imagine antică a Jusțiției – legate la ochi, cu balanța în mână, menită să aplice legea, să împartă dreptatea în fiecare caz particular ce îi este supusă atenției, sub mantia autorității Statului.

Procurorii sunt acei slujbași ai Ministerului Public, însărcinați în special cu apărarea intereselor publice (ale Statului, și, prin el, ale noastre, ale cetățenilor). Ei sunt ochiul ce veghează ca legea să fie respectată, și au ca sarcină aducerea în fața Justiției (aplicată de judecător) a celor ce se fac vinovați de încălcarea Legilor. Ei sunt prin excelență acuzatori, în procesele penale, dar și apărători ai drepturilor celor ce nu se pot apăra (lipsiți de capacitate de exercițiu).

Magistrații au în subordine un întreg aparat, format din polițiști, jandarmi, executori judecătorești și alți slujbași, gata să pună în practică dispozițiile acestora, pentru înfăptuirea efectivă a Dreptății.

Atunci când întruchipezi Puterea unui Stat, ca persoană, ai tendința să te schimbi ca om. Nu degeaba se spune că ”Puterea corupe”, lucru valabil și pentru politicieni sau pentru orice altă persoană investită cu exercitarea unei funcții publice sau de conducere într-o comunitate.

Deci, Statul democratic a fost nevoit să creeze un sistem de control al puterii judecătorilor și procurorilor, care să lase totuși acestora capacitatea de a lua decizii în mod independent și imparțial.

Să vedem acum, practic, cum s-a dezvoltat sistemul judiciar în România și care sunt slăbiciunile și tarele lui.
Păi, democrația românească a debutat cu un act de injustiție crasă, definitoriu pentru ilegalitățile ce au urmat: condamnarea la moarte a cuplului dictatorial Ceaușescu. În urma unui simulacru de proces, soții Ceaușescu au fost ”judecați” sumar, de un complet nelegal constituit, fără să existe un dosar penal în adevăratul sens al cuvântului, fără rechizitoriu, fără a avea posibilitatea angajării unui apărător (avocat) ales, fiind condamnați la o pedeapsă ce nu exista în codul penal: pedeapsa cu moartea – ce fusese abrogată. Departe de a lua apărarea celor doi ceaușești sau a sistemului comunist care a nenorocit o țară întreagă, nu pot să nu condamn nelegiuirea.

A fost evident un asasinat politic, pus la cale de cei din eșalonul 2 al Partidului Comunist Român (viitorii ”emanați” ai ”revoluției”), mult prea nerăbdători să se cocoațe la putere peste un popor neajutorat, incapabil (încă) de reacție în fața unor astfel de prădători.

Schimbarea s-a făcut rapid, fără menajamente. Cei ce se opuneau erau fie uciși, fie închiși sau… ajungeau să ceară azil în alte țări (cum este cazul multora dintre victimele mineriadelor).

Criminalii și cozile de topor au fost recompensați de noua nomenclatură neo-comunistă – ajunsă la putere, cu posturi de conducere în principalele instituții ale Statului – MAI ALES ÎN JUSTIȚIE. Căci cel mai bun mod de a ține la distanță PEDEAPSA de cei care o meritau pentru crimele prin care au preluat puterea, era acela de a încredința Justiția în mâinile celor părtași la aceste crime, sau măcar controlabili, șantajabili. Astfel, noii stăpâni ai țării se asigurau și de faptul că nu vor plăti niciodată pentru spolierea națională la care ne supun zi de zi.

Evident, trebuiau păstrate aparențele. Europa ne bătea la ușă – mai întâi cu ”ajutoare”, mai apoi cu ”oferte” otrăvite de afaceri, disperată după o nouă piață de desfacere, dornică să își mai lungească perioada de prosperitate pe spinarea unei economii naționale care încă nu se dezmeticise din letargia comunismului.
Era nevoie de un ”comunism cu față umană”, de o ”democrație originală” care să calchieze instituțiile democratice din vest, legile europene, dar după socoteala de acasă, bolșevizată. Trebuiau mimate o grămadă de activități, trebuia încropită la repezeală o ”societate civilă”, formată din ONG-uri bine conduse, care să ia ”atitudine” când era cazul… Trebuiau ”reconstituite” partide istorice, tocmai pentru ca adevăratele inițiative cetățenești să nu se nască, ci să se ralieze unor vectori sociali deja controlați, deturnați de la scopul lor de înnoire, de depășire a comunismului.

Și astfel, vorba poetului, ”…din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-au frumuseți și vremuri noi…” Hâde frumuseți și întunecate vremuri…

La ce s-a ajuns ?!

Păi, trageți singuri concluziile:

În Justiția de după 89 a existat un permanent deficit de judecători și procurori. Cam câte 8000 din fiecare categorie, dacă nu mai mulți. Bine, dar cum explică Ministerul Jusțiției (administratorul acestui sistem), acest deficit: explicația oficială: nu sunt bani pentru angajarea de magistrați la nivelul nevoilor sistemului. Alte voci (Consiliul Superior al Magistraturii) critică slaba pregătire a candidaților la concursurile de admitere în Magistratură. La examenele de admitere, se scot la concurs sute de posturi, dar se ocupă de regulă doar câteva zeci. Chiar așa or sta lucrurile ? Nu se ridică tinerii absolvenți la nivelul cerințelor impuse de apartenența la augustul corp al magistraților ?

Crudul adevăr este, ca de obicei, cu totul altul, mult mai simplu, mai banal. Organul de conducere și control al magistraților este Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.-ul), care organizează selecția noilor magistrați (concursurile), și are atribuții de control și sancționare a acestora. Președintele României doar confirmă prin decretul de numire în funcție, magistrații ce au trecut de filtrul CSM-ului. CSM-ul a fost principalul instrument de control al corpului magistraților, puterea neo-comunistă având în permanență grijă să păstreze în componența CSM-ului o majoritate fidelă principiilor epurării acestei caste – pe criterii de adeziune și loialitate față de noii stăpâni ai României.

Evident, în CSM ajung în principal ca membrii, magistrați din rândul judecătorilor și procurorilor, ce candidează și sunt votați pentru această să funcție de către colegii lor. Din CSM mai fac parte – de drept – Ministrul Justiției, Procurorul General al României și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și doi reprezentanți ai societății civile – aleși de către plenul Senatului României. Deci iată că 5 membrii din cei 19 membrii ai CSM sunt numiți – direct sau indirect, de către ”clasa politică” – acea clică unitară neo-comunistă, ce mimează diversitatea politică.

Restul de 16 membrii ai CSM-ului, aleși prin vot de către judecători și procurori, nu au reușit până în prezent să facă diferența, datorită componenței preponderent neo-comuniste a corpului inițial al magistraților, ce s-a perpetuat după 1990.

Nu greșesc, afirmând cu tărie, că și astăzi, principalul rol al CSM-ului este acela de a împiedica intrarea în magistratură a unor oameni independenți și neșantajabili. Se menține cu disperare numărul de magistrați la o cotă sub nivelul cerințelor unui stat funcțional, datorită fricii de a nu se pierde controlul în justiție. Intră în magistratură în mod preponderent, cei care sunt prinși în schema ”PCR” (Pile, Cunoștințe și Relații), care și-au dovedit obediența față de Sistem, fie prin intermediul rudelor, fie prin apartenența la masonerie sau prin posibilitatea de a fi șantajați.

Grilele de examinare sunt pervers concepute, pentru a bloca efectiv pe orice îndrăznește să concureze la examen fără un ajutor din interior… Cunosc judecători și procurori care se amuzau încercând să rezolve grilele de admitere. Nu cunosc nici măcar unul care să fi făcut punctajul minim de admitere… Dar să spunem că un tânăr genial, cu memorie fotografică, ajutat de un dram de noroc, reușește să treacă de acest examen imposibil, și să intre în magistratură independent, fără nici un ajutor.

Proaspătul magistrat, chiar bine intenționat, ajunge să deschidă ochii de la pupitrul său de judecător sau procuror, într-o cloacă împărțită pe grupuri de interese – afiliate pe criteriul unei încrederi reciproce cu iz infracțional. Se știe cine cu cine ia șpagă, și cu cine nu, iar cine nu este afiliat la o astfel de rețea, riscă să ”moară de foame” trăind doar din salariu, să fie ”sărit” la avansări, ”ars” la dosarul profesional și chiar îndepărtat din magistratură, dacă dă semne că este ”pârâcios” sau se face indezirabil prin gura lui mare…
Știați că, dacă un judecător sau procuror are prea multe soluții infirmate de către superiori (sau instanțele superioare în grad), riscă să fie declarat incompetent și pus pe liber ?! O astfel de măsură se poate lua ușor, atunci când astfel de grupuri de interese primește dispoziție de a ”taxa” soluțiile date de un anumit magistrat – aflat la începutul carierei, și declarat indezirabil.

O altă metodă de ”cumințire” – a magistraților ”nărăvași”, care nu răspund la ”rugămințile” unor colegi sau politicieni, este aceea de a le anula delegările sau detașările. Este puțin cunoscut faptul că o mare parte din magistrați (în special procurori) sunt ”delegați” sau ”detașați” în posturi cheie, bine plasate și bine plătite. Spre exemplu, un procuror ia examenul de intrare în magistratură și primește post la… Cuca Măcăii, în fundul țării, el fiind bucureștean. Teoretic vorbind, el trebuie să rămână acolo toată viața, sau să avanseze prin concurs pe un alt post vacant, sau să urce în grad, la o instanță superioară. Problema e că, de regulă, posturile din orașe sunt ”cu dedicație”, pentru cei care sunt ”de familie bună” (a se citi comunistă). Atunci, se fac locuri pentru cei care sunt gata să calce pe cadavre literalmente, pentru a fi mai aproape de casă. Și așa se face că în dosarele ”dificile” sunt aduși prin delegare sau detașare procurori sau judecători, care să judece după cum le dictează… starea vremii. Dacă are vre-o tresărire de conștiință, respectivul nefericit, riscă să i se anuleze din senin delegarea sau detașarea și să se întoarcă din provincia din care a venit. Căci aceasta este frumusețea legii magistraților. Articolul 3 pct. 2 și 4 pct. 2 din Legea 303/2004 spune că judecătorii și procurorii ”pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege.” Cu alte cuvinte, dacă ”mișcă în front”, nu li se mai cere acordul pentru a fi trimiși de unde au venit !

Nu în ultimul rând se exercită o presiune și un control asupra magistratului prin intermediul CSM-ului, care are atribuții de control, prin serviciul său de inspecție asupra activității magistraților. CSM-ul poate sancționa disciplinar, conform legii, magistrații, pentru anumite abateri sau greșeli, lucru care ar trebui să fie normal într-o țară cu adevărat democratică. Atunci când însă CSM-ul este format din persoane ce răspund anumitor ”sugestii” sau ”comenzi”, ca judecător sau procuror te poți trezi sancționat din orice.

Probabil că ar trebui să dau și niște cazuri concrete, niște nume, niște povești… De procurorul cutare, care nu a răspuns comenzii și a fost nevoit să plece în avocatură, sau de judecătorul cutare, care a băgat în pușcărie un anumit lider de sindicat care a refuzat să dea o licitație societății soției acelui judecător, și multe, multe altele… dar nu cred că e cazul să înșir aici exemplificări particulare ale fenomenului.

Cum scăpăm din această mocirlă ?

Simplu: permițând accesul în magistratură tinerilor ne-aliniați politic, neșantajabili. Acești noi veniți, independenți, sprijinindu-se între ei, depășind masa critică a mafiei comuniste din Justiție. Propunând în CSM membrii cu adevărat independenți. Care să nu mai răspundă comenzilor politice. Și care să rupă astfel acest lanț al cauzalităților nefaste… ”lanțul slăbiciunilor”.