Descifrându-l pe Brâncuși

Mi-am propus încă de anul trecut să scriu un material despre ansamblul simbolic-monumental de la Tg. Jiu, al marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuși. Ieri, la întoarcerea din Herculane, am trecut din nou prin Tg. Jiu, prilej de aducere aminte a promisiunii făcute memoriei marelui inițiat și artist pe care poporul român l-a dat Umanității: Constantin Brâncuși.
Pentru cei care nu cunosc viața și opera lui decât din auzite, o astfel de prezentare poate fi utilă. Le poate oferi o ”cheie” de interpretare a creației cu totul deosebite pe care Brâncuși a conceput-o în mod special pentru români. Altfel, opera lui riscă să rămână ceea ce sunt piramidele și Sfinxul pentru egiptenii de azi: un etern mister pentru unii sau o sursă de profit – pentru alții.
Pentru a înțelege ceva din opera unui artist, trebuie să îi cunoști biografia, filosofia, credințele și sistemul de valori după care s-a ghidat în viață. Acestea îți pot oferi repere privind simbolistica folosită în opera sa și modalitatea de exprimare (decriptare) a acesteia.

Exegeza mea asupra vieții și operei lui Brâncuși are ca sursă principală volumul ”Sfântul din Montparnasse” al prietenului său, Peter Neagoe, dar și alte materiale critice și biografice.

Brâncuși provenea dintr-o familie de țărani, creștini pământeni prin definiție. Copilăria și tinerețea sa au fost impregnate de Ortodoxie, dar și de spiritul acelei ”veșnicii născute la sat”, care transpare din opera lui de tinerețe, de o seninătate ce marchează întreaga creație a artistului.
După efectuarea studiilor în România, Brâncuși pornește spre Franța, unde se și stabilește și creează principalele lui capodopere. În contact cu mediul artistic de la Paris, dar și cu principalele curente filosofice ce emulau intelectualitatea vremii, Brâncuși se regăsește în spiritualitatea orientală, în special în budhismul tibetan, ce oferă un sistem filosofico-mistic de un rafinament și o eleganță intelectuală ce produc admirația imediată a sculptorului.
Sinteză și creație a unui întreg subcontinent, budhismul tibetan reprezintă pentru Brâncuși revelația și perfecțiunea unui sistem matematic, ce îi oferă instrumentele ideatice necesare pentru a extrage din lumea arhetipurilor, a unor Adevăruri eterne pe care artistul se străduie să le redea Umanității prin palida lor reprezentare în nemișcarea Materiei.
Munca lui Brâncuși asupra finisării operelor sale este o muncă titanică, alchimică. Zecile de variante pe aceeași temă (tema păsării măiastre spre exemplu) ilustrează această frământare de a ”sublima” un concept, de a medita asupra lui (spre exemplul zborul păsării) până la extragerea esenței zborului, prin neobosita strunjire a metalului, a pietrei, până la esențializarea ideii de zbor.
De la primele reprezentări ale Măiestrei, figurative, cu elemente din folclorul românesc, și până la varianta ultimă a ”păsării”, confundată de vameșii americani cu o elice (datorită formei extrem de aerodinamice, lipsită complet de orice element figurativ, antropomorf sau zoomorf), toate ilustrează o fasonare a ascensiunii, a zborului, care nu evidențiază decât preocuparea intensă a artistului, meditația acestuia asupra ideii de Ascensiune a Materiei către Spirit, cucerită în interior prin meditație, externalizată prin creație.
Desigur, s-au găsit și ”critici” invidioși care au atacat viața intimă a marelui artist, ”dărnicia” cu care acesta satisfăcea (la propriu și la figurat) dorințele mai mult sau mai puțin intime ale unor femei trecute de prima tinerețe, matroane bogate, care îi comandau lucrări, fiind încântate să treacă și prin patul virilului țăran român, pentru care, așa cum chiar el spunea, ”amorul este ca o mâncare. O mănânci, apoi te întorci la muncă”.
Mai era criticat și pentru teatrul jucat față de această clientelă feminină, pentru care fabrica în serie (după sistemul lui Rodin), lucrări facil și rapid executate, după care își lua un aer obosit, se presăra cu praf de piatră peste mâini, față și șorț și prezenta capodopera – la care pretindea că lucrase săptămâni în șir, fără odihnă.
Toate aceste aspecte ne pot face o imagine complexă a unui artist care l-a cunoscut și pe Gurdjieff, celebrul excroc-inițiat, de la care probabil că a preluat metodele de ”subvenționare” a perioadelor în care muncea cu totul implicat la opera sa de finisare interioară și exterioară.
Ansamblul de la Târgu Jiu reprezintă creația târzie a lui Brâncuși, când deja acesta atinsese maturitatea spirituală și artistică ce îi permitea exprimarea liberă, în simboluri perfect stăpânite, a unor Adevăruri arhetipale.
Fără a avea pretenția că dețin adevărul absolut despre opera brâncușiană, îmi permit (din perspectiva cunoscătorului filosofiei și practicilor orientale) o analiză ”în cheie” orientală a Ansamblului de la Tg. Jiu.
În opinia mea, avem de-a face cu o transpunere a temei biblice a pomului Vieții, și a lui Adam Kadmon, omul primordial, omul cosmic.
Să analizăm mai întâi ansamblul Masa Tăcerii – Poarta Sărutului: acest ansamblu figurează Omul Cosmic în alcătuirea sa ideatică, dumnezeiască, de creatură făcută ”după chipul și asemănarea” Creatorului. Avem aici o transpunere a principiului anticului ”ceea ce este jos, este precum ceea ce este sus”, Omul lui Brâncuși fiind o reprezentare ”energetică”, esențializată, a fiziologiei subtile a Creației. Să prezentăm elementele acestei Creații: la Intrare, Poarta Sărutului, de pe mijlocul căreia se continuă cu o alee cu 5 alvelole simetrice (stânga-dreapta) ce se finalizează (după urcarea unor trepte) cu Masa Tăcerii.
Să analizăm acum fiecare element în parte, și corespondențele sale inițiatice. Pentru cei cărora un astfel de demers le este străin, le recomand spre lectură lucrările lui Vasile Lovinescu (dintre care cea mai importantă în această direcție, eu o consider a fi ”Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”).

Poarta Sărutului: este reprezentarea centrului creator al ființei. Baza pătratică a acestei lucrări exprimă în limbaj ocult centrul rădăcină muladhara chakra din tradiția yoghină. ”Poarta” ca și simbol universal, semnifică poarta de intrare în manifestare a tuturor ființelor vii, vaginul prin care toate vin în Existență, fiind marcată – în acest sens, pe fiecare latură a coloanelor porții, simbolul yoni-ului (al organului sexual feminin), cercul tăiat în două, care simbolizează totdată – prin înscrierea în cerc, și unitatea în creație a principiilor masculin și feminin, aflate într-o permanentă fuziune. Fiecare latură (stângă și dreaptă) a coloanelor porții, este formată la rândul ei din 4 coloane figurate ca baze-colțuri, ce sugerează stabilitatea și forța picioarelor unui elefant, dar și pătratul ca bază a Creației.
Capitelul ce unește cele două coloane ale Porții, are figurate 16 bucle, împărțite la rândul lor în 32 de segmente – pe lungime, și 4 bucle, respectiv 8 segmente, pe lățime, ce au deasupra 3 Spații – figurate astfel prin linii de delimitare. Avem de-a face cu o reprezentare ”iconografică” – în stilul anticilor (care figurau textele ”misterelor” prin tainice hieroglife pe capitelurile intrărilor în ansamblul arhitectonic unde se oficiau Misterele), a ”mesajului” esențial al ansamblului. Cele 16 spații segmente corespund mantrei (cuvântului magic) din 16 foneme a Logosului Divin în aspectul său de Armonie și Frumusețe, cu polaritățile de rigoare. Pe lateral, sunt redate simbolic cele 4 silabe ale formei scurte ale mantrei de pe frontispiciu, cu aceeași dubletă a polarităților.Cele 3 Spații figurate deasupra acestor silabe sacre, ce sunt cheia Creației oricărei ființe, simbolizează cele 3 Lumi, fizică, astrală și cauzală, în care se manifestă suveran Logosul Divin. Forma vălurită a acestei continuități de arcuri de cerc duce cu gândul la ”Apele” Creației Primordiale, deasupra cărora Duhul Sfânt sufla, în ziua Întâi a Creației. Duhul Sfânt, ca element germinativ al Creației, este figurat prin multitudinea de mici sfere tăiate în jumătate (în partea imediat de sub elementul final - acoperitor al Porții), figurate în jos cu semnul unei săgeți ce indică Coborârea Creatorului în Creație. Partea superioară a Porții (elementul masiv, fără nici un element grafic), ce acoperă poarta, răsfrângându-se ca un acoperământ peste aceasta, pe întreaga ei suprafață, reprezintă Absolutul Divin Nemanifestat, starea de transcendență a Dumnezeirii, Neființa din care totul a venit întru Ființă. Ete un element comun, ce apare și la Masa tăcerii și are același simbolism al transcendeței divine.

Aleea centrală – unește Poarta Sărutului cu masa Tăcerii: Ea simbolizează axul ființei, Muntele Meru al Universului, Copacul Igdrasil din mitologia Nordică, ce își avea rădăcinile în haos și crengile în Ceruri. În microcosmosul ființei umane, această alee semnifică shushumna nadi, canalul central ce leagă între ele toate palierele energetice, de la cel vital până la cel al contactului cu Dumnezeirea.
La intervale matematic calculate, regulate, simetric amplasate (stânga dreapta), se află 5 alcovuri dreptunghiulare, în care se află amplasate câte 3 ”scaune”. Cele 5 alcovuri polar distribuite (10 în total) reprezintă cele 5 elemente subtile ale Creației (cele 5 tattve: pământ, apă, foc, aer, ether). Prin amplasarea lor de-a stânga și de-a dreapta aleii centrale, ele sunt figurate ca fiind simultan, pe orice nivel al Creației, ca având atât natură feminină (yin) cât și masculină (yang). Fiecare dintre aceste manifestări ale energiei Creației – sub forma ”elementelor” subtile, cunoaște, în fiecare polaritate, alte 3 forme esențiale de manifestare: cele 3 guna-e sau stări: rajas (activă), tamas (pasivă) și sattva (armonioasă).
Forma scaunelor din aceste 5 manifestări ale ”cărămizilor” Creației este una diferită de cea a ”scaunelor” dimprejurul Mesei Tăcerii. Baza celor două jumătăți ce formează scaunul nu este cercul- respectiv sfera, ci… piramida stilizată, cu laturile superioare arcuite, simbol al sublimării bazei pătratului (materialității) către atemporalitatea și transcendența punctului din vârf. Forma scaunelor, obținută prin suprapunerea în vărf a celor două jumătăți piramidale, sugerează existența în Timp a acestei Creații, prin figurarea imaginii clepsidrei, ca metaforă a cronologiei, a măsurării Timpului.

Treptele: aproape neobservate, cele 6 trepte delimitează 7 nivele (primul – pe care se află Poarta Sărutului și cele 10 alcovuri, apoi încă 5 și ultimul, cu Masa Tăcerii), ce simbolizează cele 7 nivele ale existenței în sistemul oriental al celor 7 chakre, veritabile niveluri de vibrație ale Cosmosului.

MASA TĂCERII: Înspre Jiu, avem amplasată masa tăcerii, o masă înconjurată de 12 scaune. Masa, de formă circulară, are baza mai mică, iar ”blatul”, mai mare. Scaunele, sunt formate fiecare din jumătăți de sferă suprapuse. Ca și formă de exprimare, nu vom găsi aici decât cercul, prefigurare în plan orizontal al Sferei ca formă ce reprezintă Perfecțiunea. Masa tăcerii reprezintă punctul final al călătoriei inițiatice, în care creatura își întâlnește Creatorul. Tăcerea – de dincolo de limbaj, exprimă inefabilul comuniunii cu Dumnezeu. Masa, ca simbol euharistic, are un dublu înțeles: simbolizează pe de-o parte, în decodificare a mesajului în ”cheie” creștină, Cina cea de Taină, mereu reânnoită în cugetul misticului ce se hrănește prin excelență, cu Singele și Trupul Mântuitorului, la Masa Vieții, cu cei 12 apostoli figurați de cele 12 scaune.
În ”cheie” orientală, Sfera Dumnezeirii, aflată în centrul Existenței, figurează Dumnezeirea din care totul purcede – și în care totul se reântoarce. Cele 12 scaune sunt prefigurarea unor Taine ale secvențialității modului inefabil în care Absolutul, din necuprins, imperceptibil și de neexprimat, devine gradat materie, timp și formă (cele 12 kali-uri).

Coloana Infinitului, acest Pom al Vieții în interpretare creștină, are, în ”cheie” orientală, accepțiunea reprezentării ciclurilor creației. 32 de piamide stilizate, cu laturile superioare arcuite, ce prefigurează 16 ”creații și resorbții” ale Manifestării.
Așa cum spuneam, de pe un cub (reprezentare perfectă a bazei, a materiei),  – de la baza feței pătratice a cubului (ca reprezentare a ”rădăcinii” materiei), pornește năzuința de ascensiune, de sublimare, în curbă armonioasă, către punctul central, de trecere în Nemanifestare și Atemporalitate, a Creației. Apoi, după un ”moment” a-existențial, ciclul creației se reia, către baza pătratică, către ”manifestarea” năzuinței divine spre materie; urmat iarăși de năzuința de resorbție către punctul a-temporal, a-spațial. Și tot așa, în Infinit…
O astfel de Creație, ce poartă încifrată în ea înțelesuri adânci, precum basmele din bătrâni, ne atinge și ne tulbură, chiar dacă nu o înțelegem cu mintea. Ea poartă un mesaj, de dincolo de Lume, pentru sufletul Viu din fiecare dintre noi. Sub impactul acestui mesaj, ceva se trezește și vibrează în privitor. Este imboldul spre Trezire, ce deschide poarta către Eternitate, pe care misticul Brâncuși îl adresează peste veacuri, fiecărui copil al Neamului Românesc.